Spital Privat Isis Editorial

Editorial

Stare de spirit

Aşteptarea unui nou membru ar trebui să fie una dintre cele mai fericite perioade din viaţa unei familii. Anticiparea întâlnirii cu o nouă viaţă, pregătirile pe care viitorii părinţi le fac împreună, grija, tandreţea şi iubirea care emerg din acest nou rol de a fi părinte, sunt sentimente care îmbogăţesc orice fiinţă şi îi dau un nou sens. Momentul în care alegi să fii părinte este momentul în care te antrenezi într-o călătorie spirituală continuă prin viaţă, o călătorie în care înveţi să culegi fericirea din lucrurile cele mai simple. Este momentul în care începi să descoperi de cât de multă iubire necondiţionată eşti capabil să oferi dar şi să primeşti.

Umbre, urme și reverberații... Un sfert de secol prin Carpați

Publicat pe 05.09.2017

Oare este uşor să construiești multe poduri? … podul cunoașterii, podul culturii, podul adaptării, podul înțelegerii, podul rațiunii și, nu în ultimul rând, podul toleranţei.

 

14 Iunie, 1992, ora 07:25, ating pentru prima dată  pământul românesc

Azi, după 25 de ani, ating cu aceeași emoție acest pământ

De 25 de ani, tu, Românie, ai devenit casa mea!

 

Viaţa dincolo de graniţele ţării mele a venit cu provocări, eşecuri, dar şi cu realizări care m-au transformat într-o persoană mult diferită de cea din ţara natală. Lumea mea a devenit mai mare şi mi-a venit greu să renunţ la ea dar suspin adânc după locurile unde am crescut, unde am făcut primii pași, unde am rostit primele cuvinte, unde am construit primele castele din nisipul galben al mării Mediterane din apropierea casei mele, unde am învățat să pronunț primele cuvinte sau clasa mea din şcoala generală, mi-e dor de miresmele livezilor de portocale. Mi-e dor!

Oare se mai stinge vreodată dorul de acasă?

Aceşti 25 de ani au venit cu multe provocări, incertitudini şi experienţe mai mult sau mai puţin plăcute.

Am cunoscut culturi şi tradiţii noi, am avut incertitudini şi multe motive de nelinişte, am întâlnit oameni interesanţi şi am legat prietenii pe viaţă. 

Un sfert de secol în România, perioadă plină de satisfacţii, provocări, încercări și multe schimbări, o experiență unică prin care mi-am construit personalitatea, prezentul şi viitorul, perioadă care l-a schimbat pe cel care credeam că sunt.

 

Nu am mai fost aceeaşi persoană

Odată ce am aterizat în România, când am intrat în aeroport, s-a schimbat mai mult decât casa, stilul de viață, clima, tradițiile, obiceiurile culinare, program și .... tot. Viața aici aduce o mulţime de obstacole, emoţii, provocări şi eşecuri, iar toate acestea au avut un impact greu de imaginat asupra personalităţii mele.

Probabil că nu am realizat imediat, dar într-o bună zi m-am privit altfel. 

Am crescut, am evoluat şi am mers mai departe,  am continuat dar într-un alt mod. Unele cicatrice sunt bune, altele rele, dar nimic nu a mai fost la fel. Lucruri care erau importante odată, îşi pierd din însemnătate. Lucruri care păreau lipsite de valoare devin, dintr-o dată, importante. Trec zilele, lunile și anii, iar gândul la rude, prietenii de peste mări și ţări; prieteniile devin nepreţuite ca o alinare, un pansament.

Am început să redefinesc ideea de succes, să realizez că obiectele nu aduc fericirea. 

Am început să mă întreb: oare mă voi mai putea întoarce acasă?

Poate că voi avea posibilitatea să revin după o vreme în țara natală, dar nu voi mai putea avea niciodată acolo viaţa de altădată. Oamenii pe care i-am lăsat în urmă se schimbă, eu devin o altă persoană şi, în timp, se instalează distanţa.

În timp ce eu trăiam anii în România, viaţa de acasă curgea la fel. Oamenii au mers în continuare la muncă, la cumpărături sau în vacanţe, şi-au aniversat zilele de naştere, s-au căsătorit, au schimbat locul de muncă şi casa, unii s-au născut, altii din păcate ne-au părăsit. Deşi totul pare neschimbat, adevărul este că viaţa a mers mai departe şi fără mine. Acesta este un preţ uriaş pe care trebuie să-l plătesc odată ce am decis să plec. La un moment dat voi realiza că nu mă voi întoarce acasă nici dacă dorul și dorinţa sunt prea mari.

Lumea mea devine mai mare, odată cu locurile şi experienţele noi pe care le trăiesc în fiecare zi, lumea mea se extinde. Şi m-a determinat să caut în permanenţă experienţe, orizonturi, provocări noi şi să nu mă mai mulţumesc cu realizări mici.

Am devenit pentru totdeauna dependent de explorări şi nu voi mai avea cale de întoarcere. Am ştiut în permanenţă că lumea este mare, dar abia când am ajuns în colţurile sale îndepărtate am realizat de fapt cât de mare este cu adevărat şi cât de uimitoare este. Aflând complexitatea şi imensitatea ei, nu am mai putut renunţa niciodată la ea.

Plecarea din ţara natală a fost cea mai grea parte, dar odată ce am făcut acest pas, nimic nu a mai fost imposibil. Am putut călători mai departe, am învăţat să vorbesc o altă limbă, am gătit preparate diverse şi am cunoscut altă cultură. Am înţeles tradiţiile şi obiceiurile locului, s-au deschis oportunităţi, Mi-am demonstrat că pot trăi peste hotare şi că pot supravieţui. Am avut curajul să-mi urmez visul. Dar am deschis Cutia Pandorei şi nu o mai pot închide; sunt mai fericit, mai împlinit şi mai mulţumit  - Imposibilul nu există!

În viață, unele lucruri încep, pe măsură ce altele se încheie. Timpul se scurge încet, încet, până când se consumă de tot. Pentru voi, adolescente – gravide – tinere mămici - femei, pentru voi toți ceilalți, timpul meu are o altă însemnătate decât are pentru mine. Are o altă dimensiune și este altfel evaluată tocmai prin prisma tangenței care ne “apropie”. Îmi împart timpul, mai bine zis viața, cu cei care au nevoie de ea. Și fac acest lucru de foarte mulți ani…

 

Au trecut ore, au trecut zile … săptămâni. S-au scurs luni ... și ani. Privesc în urmă, retrăind cu emoție fiecare clipă. De concentrare, reușită, oboseală, speranță, zâmbete, preocupare, de optimism. Sunt cu certitudine momentele care definesc conceptul de MEDIC, care exprimă dăruirea și care emană pasiunea pentru “a face bine” și pentru “a da viața”. La fel cum fiecare persoană își amintește cu drag de clipele frumoase pe care le-a trăit, la fel și medicul din mine își amintește cu emoție fiecare început de viață care a pornit din mâinile mele, fiecare gravidă care răsuflă ușurată când îi spun că micuțul este sănătos, fiecare viitoare mamă căreia îi confirm o sarcină sau fiecare femeie care își regăsește sănătatea după ce am consultat-o. Sunt mii de paciente care au trecut cu încredere sau cu speranță pragul cabinetului și îmi amintesc de ele de fiecare, le salut respectuos cu același zâmbet pe care mi l-au dăruit în semn de apreciere.

Primesc poze cu bebeluși sănătoși și văd familii fericite. Viața mea continuă în fiecare dintre voi; este acolo unde se aude un scâncet, unde răsare un zâmbet, unde curge o lacrimă de bucurie.

Și totuși, unele lucruri încep, pe măsură ce altele se încheie…

Paulo Coelho spunea că “trebuie să știi când se încheie o etapă din viața ta; dacă te încăpățânezi să rămâi mai mult decât este necesar, pierzi bucuria de a trăi și sensul vieții”, iar eu deja stiu asta… Nu aș schimba nimic din ceea ce am făcut până acum, pentru că regretele nu şi-au găsit loc niciodată în cariera mea.

Am pășit în fiecare dimineață în spital neștiind ce îmi va oferi ziua. Am intrat în sala de operații știind că intervenția trebuie să se încheie în cel mai fericit mod. Am stat în oricare din orele nopții alături de gravide așteptând momentul nașterii, am tăiat împreună cordonul ombilical, am zâmbit, am plâns de fericire. Am trăit momente unice…

Dintr-o vorbă românească extrag cuvintele “casă, dulce casă”. Iar eu aici, în România, simt că e casa mea.

Harta site