Spital Privat Isis

Ela ne poveste despre NVDC

Publicat pe 01.03.2011 • 1692 comentarii

Antoanela ne povesteste
¨Am gasit in cele din urma cateva momente sa scriu... Cand vrei sa spui multe, "cateva" momente sunt greu de gasit.
Va multumesc mult pentru felicitari! Nu m-am asteptat ca dorinta mea implinita sa dea nastere atat de multor discutii si sperante!
Vreau insa sa fiu corecta si sa impart felicitarile cu d-nul doctor Zaher, cu sotul meu si cu echipa ISIS. Toti merita!

Am fost o mamica oarecare
Am fost felicitata pentru curaj... insa nu cred ca am fost mai curajoasa decat orice alta mamica in asteptarea copilului ei. Si am sa va explic de ce.
Dupa multele descurajari primite in prima parte a sarcinii de la doctori care nu vroiau sa auda de o nastere vaginala dupa cezariana, am inceput sa ma informez mai atent, gandindu-ma ca pana la urma, probabil ei nu imi doresc raul. Am citit mult, studii din alte tari, am cerut explicatii medicului care imi urmarea sarcina, apoi altui medic, am vorbit cu moase, cu alte mamici care au nascut vaginal dupa cezariana (ce-i drept acum 30 ani), am intrebat si alti educatori prenatali (si eu sunt educator prenatal)... si am luat hotararea de a merge mai departe.

Eram convinsa ca va fi bine

Si foarte important, am crezut din prima secunda ca totul va fi bine, ca nu vor fi probleme sau complicatii. Mai mult, dupa discutia cu d-nul doctor, am crezut in el! Am crezut in dumnealui pentru ca am cazut de acord asupra “planului de nastere” si am simtit ca este intr-adevar dispus sa ma lase sa incerc sa nasc natural. I-am promis insa ca atunci cand imi va spune ca trebuie sa intervina, voi fi de acord.
De aceea va spun ca n-am avut nevoie de curaj.
Nu mi-a fost teama nici o secunda ca se poate intampla ceva.
Nu am avut deci cand sa-mi folosesc curajul.
La cat de multe astfel de nasteri sunt in Romania, cred ca d-nul doctor a avut mai mult curaj sa creada in mine si sa-mi fie alaturi.

Va promit mai multe detalii despre factorii pe care i-am luat in considerare in alegerea mea si pe care cred ca trebuie sa-i cunoasteti daca va ganditi sa nasteti vaginal dupa cezariana intr-o “interventie” viitoare.

Acum vreau sa va povestesc insa cum a fost

Am venit in Constanta dupa Craciun, in 27 decembrie, si eram hotarata sa nu plec decat cu baietelul in brate .
Zilele cat am stat aici am incercat sa fac cat mai multa miscare.
M-am plimbat mult... 3-5 ore/zi. Eram linistita dar nerabdatoare!
I-am aratat burticii mele tot orasul (cu harta in buzunar, caci nici eu nu stiam pe unde merg), plaja si marea, zapada si nisipul inghetat.
In 31 decembrie am mers la control, sa vedem unde ne petrecem Revelionul – la ISIS sau aiurea.
Stefan insa nu dadea semne ca ar dori sa mai profite de vechea lege cu concediul de 2 ani, asa ca am plecat sa sarbatorim noul an.

Sfarsitul asteptarii

Abia in dimineata zilei de 4 ianuarie a inceput... sfarsitul asteptarii.
M-am trezit aproape de 8 cu contractii dureroase, la interval de 5-7 minute, neregulate insa si destul de suportabile.
Inca mai aveam chef de discutii “inteligente” intre contractii si zambetul nu-mi pierise de tot.
Nu erau ce trebuia, dar ii promisesem d-lui doctor ca voi veni la primele semne, pentru a fi sub supraveghere.

Din nou la plimbare

Si intr-adevar, dupa control, am plecat din nou la plimbare – colul era inca inchis, lung si nu se modificase nimic.
Incet incet insa lucrurile au evoluat, si in jur de ora 12 – 13 durerea imi dadea deja de furca... nu mai zambeam, nu mai aveam chef de discutii si incepusem sa-mi doresc sa se termine.

Stiam ce am de facut

De-aici incolo am incercat sa aplic “teoria” Lamaze pe care o stiam ... miscare, schimbarea pozitiilor, relaxare intre contractii, etc... Unele au mers, altele mai putin. Incercam sa-mi gasesc pozitiile care imi fac bine, ritmul care ma calmeaza si orice imi distragea atentia de la durere .
Am revenit la ISIS dupa-amiaza (16.00-16.30) si am aflat ca intr-adevar, bebe se hotarase sa vina in acea zi.

In sala de travaliu

Mi-am lasat bagajul in camera si am urcat in sala de travaliu/nastere de unde aveam sa cobor a doua zi dimineata. Mai tarziu a venit si sotul meu, care mi-a fost alaturi pana aproape de sfarsit.
Spun aproape, pentru ca in ultima parte a travaliului, in timpul expulziei, s-a retras “in glorie” incercand sa nu dea doctorilor mai multa treaba decat e necesar si decat aveau deja cu mine.
Iar eu, sincer va spun, in acele momente, momentele finale, nu mi l-am dorit acolo.

Monitorizarea atenta

In sala de nasteri am fost monitorizata cate 20 minute la fiecare 30-40 minute. Era important ca d-nul doctor sa stie cum e bebe si cum sunt contractiile pentru a preveni/prevedea eventuale probleme legate de uterul cicatricial.
Intre monitorizari m-am plimbat, am folosit mingea, am respirat...
Initial mi-a fost alaturi asistenta/moasa care era in tura.
M-a ajutat, m-a ghidat, mi-a facut masaj la spate si m-a incurajat permanent. La un moment dat insa m-a sunat colega mea, educator prenatal in Isis, care stia ca ajunsesem la maternitate.
Mi-a fost rusine sa o chem, pentru ca lucrase de noapte si nu vroiam sa o deranjez. Ea insa m-a auzit cum respiram in timpul unei contractii si mi-a spus: Eu vin oricum!

Si bine a facut! Cand a ajuns si am inceput sa “lucram” am simtit imediat schimbarea! Pe ea o cunosteam, discutasem anterior ce vreau si ce nu, ma stia si ea si-mi putea anticipa nevoile. Mi-a facut bine sa-i predau ei “controlul”. Ma privea in ochi, numara cu mine respiratiile, ma “tragea de maneca” sa nu las tensiunea si durerea sa ma copleseasca: Descreteste fruntea! Nu te gandi la durere... inspira adanc 1-2-3-4...tine respiratia 1-2...expira luuung 1-2-3-4-5-6. Concentreaza-te pe respiratie. Hai, din nou!

Mi-a facut foarte bine! Intre contractii ma tinea de vorba si-mi povestea... nu mai stiu despre ce am vorbit. Era un dialog, ma antrena in discutie...dar acum nu-mi mai amintesc absolut nimic. Sper doar sa nu fi spus prea multe tampenii...
Stiu doar ca inchideam ochii in timpul fiecarei contractii. A vazut asta si mi-a stins lumina la un moment dat. Era atat de bine.

Importanta mediului

Vreau sa subliniez ce important a fost pentru mine mediul in care ma aflam – era liniste, eram in camera doar noi 3: eu, colega mea - ca insotitor afectiv si sotul meu (care nu facea prea multe, dar pe care il vroiam aproape pentru ca imi oferea un sentiment de siguranta), si puteam sa fac tot ce-mi trecea prin minte, tot ce simteam ca imi face bine, ca imi aduce alinare.
Nu se tranteau usi, nu se vorbea fara rost, nu intrau si ieseau aiurea diverse persoane.
Imi era respectata intimitatea si nevoile.
Asta ma facea si pe mine sa nu ma panichez, sa fiu calma si increzatoare.

Pe minge am folosit alt tipar de respiratie, tot la indemnul ei, pentru ca i-am spus ca imi vine greu sa mai respir ca pana atunci. Si a fost ce trebuia, ce aveam nevoie atunci.
Am ramas insa tot timpul “conectata” la realitate.
D-nul doctor mai venea din cand in cand “in control” si ma bucuram sa aflu ca dilatatia mea creste... desi metoda de investigatie nu ma incanta prea mult.

La un moment dat mi-a spus ca va fi nevoie sa rupa membranele daca nu se intampla asta de la sine in urmatoarele 30 min.
Am intrebat de ce si mi-a explicat frumos si clar: era in beneficiul meu ca bebe sa treaca cu capusorul de linia operatiei, sa nu stea acolo si sa forteze uterul. A fost explicatia de care aveam nevoie – m-a ajutat sa inteleg si sa accept interventia.

Cat timp a trecut?

Timpul scurs din acest moment si pana l-am auzit pe Stef plangand... nu l-am mai putut aprecia. Am crezut initial ca ultima parte, in care am “impins” a durat destul de putin. Ulterior insa am aflat ca fusese aproape o ora.
Aproape o ora in care probabil emotiile echipei au fost mult mai mari decat ale mele. Va spuneam ca eu am fost increzatoare si “relaxata” din acest punct de vedere.
Stiam ca toti acei oameni, echipa, sunt acolo pentru mine.
Sunt acolo pentru a interveni rapid in caz de nevoie, si aveam toata increderea in d-nul doctor Zaher!
Spuneam ca emotiile d-lui doctor au fost mai mari... am inteles apoi ca si tensiunea lui arteriala... pentru ca la final, coborat in canalul de nastere, copilul bloca posibilitatea identificarii unei eventuale hemoragii la nivelul cicatricii uterine.

Eram stangace la inceput

Eu am fost destul de stangace la inceput in ce priveste modul cum trebuia sa imping, desi teoretic le stiam pe toate!
Moasa si colega mea m-au indrumat insa cu rabdare si totul a fost in regula!
Dumnezeu ne-a ajutat si n-am avut probleme.
A fost o nastere reusita si fara complicatii.

De aceea va spuneam la inceput ca nu am facut nimic mai mult decat orice alta mamica aflata in aceasi situatie. Poate doar sa dau mai multe emotii d-lui doctor... dar cred ca au avut ei parte si de altele, mai “tari”!
Dupa “muzica” minunata cantata de Stef in primele secunde (la 22.25), a urmat partea mai putin placuta a “repararii” zonei perineale.

Domnul doctor m-a tinut de vorba

Pentru ca a observat teama mea de durerea pe care stiam ca o voi simti, d-nul doctor a fost foarte diplomat si m-a tinut de vorba tot timpul “operatiunii”, fara sa-mi lase timp de reactie.
Si “trucul” lui a mers!
L-am primit apoi pe baietel, l-am tinut la piept... a mirosit, a cautat, dar nu a avut chef sa manace. Probabil era cam obosit dupa aproape 12 ore de “calatorie”

Am ramas treaza pana dimineata
Am rememorat fiecare moment, fiecare secunda, fiecare expresie si miscare si m-am intrebat: a fost o alegere buna in ciuda tuturor celor care ma priveau ciudat cand insistam cu ideea mea?
DA, a meritat fiecare clipa!
Sentimentele, satisfactia, bucuria... nu pot fi explicate, nu pot fi egalate!
M-am bucurat enorm si am varsat lacrimi de emotie si in cazul primei nasteri, dar acum a fost cu totul altceva!

Aceasta “reusita” mi-a dat putere si in zilele urmatoare

Recuperarea fizica, oboseala, au trecut mai repede, mai usor... mi-am revenit mai repede si am trecut mai usor peste “inconvenientele” nasterii vaginale.

In cateva cuvinte, aceasta este povestea visului meu implinit!
Va multumesc d-le doctor Zaher!

Ela

Comentariu tau

Harta site